Tămâia și lacrimile mamei

Vreau să vă povestesc despre o mamă care făcea totul pentru copilul ei, dar acesta mergea spre mai rău. Toate încercările pe care le-a făcut să-l aducă pe calea ce duce la Dumnezeu au rămas fără roade. Fiind învățătoare, vedea, cu darul lui Dumnezeu, câți copii străluciți și folositori în societate ieșeau din mâinile ei.

Însă copilul ei, singurul de altfel, căruia i s-a dedicat cu totul, nu vroia să se hotărască pentru un lucru, nu își găsea un scop în viață. Tovarășiile rele l-au învățat să distrugă din temelii și să ruineze morala creștină, religia, țara.

Zile, săptămâni, luni întregi lipsea de acasă, fără să trimită vreun semn de viață. Vă dați seama ce însemna pentru mamă aceste lucruri! Cine va putea spune vreodată durerile, trudele, lacrimile unor astfel de mame care nu văd nici un progres, nici o speranță în fiii lor! Și această mamă aștepta vreo schimbare din partea fiului ei. Rugăciunea ei, tămâia care ardea, candela pe care o aprindea, toate acestea erau pentru fiul ei. Când a venit timpul ca băiatul să meargă în armată, mama s-a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Poate acolo se va redescoperi pe sine”.

Băiatul, însă, a prezentat un certificat de la psihiatru și a dobândit o amânare. Mama rămăsese la obiceiul ei: candelă și tămâie, ulei și lacrimă.

Într-o zi, fiul ei s-a întors acasă deoarece luase hotărârea să meargă la armată. „Semn bun”, spuse mama în sinea ei. A trecut tot stagiul militar. Nu a venit să o vadă nici măcar o singură dată. Mama însă nu a lăsat fără ulei și fără lacrimă colțul ei de rugăciune nici măcar o seară. Era luna mai, iar fiul ei s-a întors acasă bucuros, plin de bunădispoziție, ca și cum nu ar fi lipsit nici o zi. I-a cerut niște bani pentru a merge câteva zile la mare împreună cu câțiva prieteni. I-a dat imediat. Mama a simțit atunci că se luptă cu cineva piept la piept. Nu acesta era copilul ei. Era duhul cel rău ce trebuia biruit de Duhul lui Dumnezeu.

Au trecut 10 zile și s-au întors toți bucuroși. Au povestit noutățile lor, au mâncat, au băut cafea, iar la final fiul i-a spus mamei:

– Mamă, ți-am adus un cadou. Am zis să nu vin cu mâna goală, de data aceasta. Deschide-l să vedem dacă îți place.

– Cadou de la tine, băiatul meu, și să nu-mi placă? Mă bucur că te-ai gândit la mine.

– Deschide-l…

Mama a luat cadoul și l-a deschis. Doar ce a zărit ce era înăuntru și a înghețat. Lacrimile i s-au scurs pe obraji. Era o candelă de o frumusețe rară.

Mamă, te vedeam dimineața și seara că aprinzi candela și știam, eram sigur, că faci acest lucru pentru mine. În gândul meu te vedeam mereu în fața candelei. Nimic nu îmi scăpa din tot ceea ce făceai, din tot ceea ce sufereai. De atunci am avut această dorință arzătoare: eu să aprind candela, dumneata să pui untdelemnul și… lacrima.

***
Tămâia cu care se cădește închipuie încă din vechime rugăciunile înălțate de noi către Dumnezeu și dorința aprinsă ca ele să suie înaintea Lui așa cum suie fumul tămâiei, după cum zice Sfântul Prooroc David: să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta (Ps. 140, 2). Aceeași însemnătate o are tămâia și în slujbele Bisericii Ortodoxe. „Tămâie aducem Ție, Hristoase, rostește preotul înaintea Liturghiei, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de Ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.” Potrivit acestei însemnătăți, Biserica noastră întrebuințează cădirea cu tămâie și în rugăciunile sale particulare.

Sursa: doxologia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *